Noua mea identitate: „Sunt omul care renunță la overthinking și perfecționism. Nu mai caut să fac tot timpul varianta perfectă, ci o variantă suficient de bună, pe care o voi îmbunătăți pe parcurs.” Mult timp am amânat să lansez această comunitate pentru că voiam ca totul să fie impecabil: fiecare cuvânt, fiecare structură, fiecare detaliu vizual. Credeam că perfecțiunea e dovada seriozității mele. Adevărul e că era doar o formă elegantă de frică - frica de a fi judecat, de a nu fi suficient, de a greși. Astăzi, acțiunea mea concretă a fost publicarea lecției 2.2 din curs, așa cum este acum, imperfectă, știind că pot să o îmbunătățesc în funcție de feedbackul vostru. Am ales execuția în locul controlului. Mi-am spus: „Nu trebuie să fie perfect. Trebuie să existe.” Pe parcursul acțiunii, vechiul meu sine a început să comenteze: - „Nu e momentul potrivit.” - „Mai lucrează puțin, încă nu e destul de bună.” - „Dacă nu o să le placă?” Dar în loc să ascult, am ales noul meu rol: omul care face, nu doar gândește. Am apăsat „Publică” și am simțit o ușurare. Am simțit cum am trecut de la teorie la dovadă. După, am scris în jurnal: - Înainte: am simțit presiune și îndoială. - În timpul: am simțit frică, dar și o forță calmă care spunea „e ok, mergi mai departe.” - După: am simțit eliberare, claritate și recunoștință. Ce am învățat: Perfecționismul nu e un standard înalt, e un zid care ascunde frica de expunere. Schimbarea nu vine din planuri perfecte, ci din execuție. Fiecare pas făcut „imperfect” e o dovadă că sunt deja pe drumul cel bun.

Cu siguranță, cea mai mare minciună pe care mi-o spun este aceea că nu am motivație. De-a lungul vieții, am repetat adesea că „nu am chef” să fac anumite lucruri, folosind această scuză pentru a le evita. Un exemplu recent este legat de facultate: am ajuns să nu o mai pot continua tocmai din cauza acestei minciuni. Îmi spuneam mereu că nu am chef să învăț și, în loc să mă mobilizez, îmi pierdeam timpul cu activități neproductive, amânând studiul până în ultimele zile dinaintea sesiunii. Noul adevăr pe care îl aleg este acela că motivația nu apare de nicăieri, ea este creată de noi, că orice clipă petrecută așteptând să apară motivația este, de fapt, o clipă irosită și trebuie să acționăm fără să ne găsi scuze, pentru că acțiunea este cea care naște motivația, nu invers.

1. „Sunt dezordonat.” Realitate: Nu sunt dezordonat, am trăit ani întregi într-un haos emoțional care s-a reflectat în lucrurile din jur. Dezordinea mea era doar o formă de lipsă de control intern. Nou adevăr: Pot fi organizat. Pot crea ordine în jurul meu când încep să creez ordine în mintea mea. Pas concret: Am aranjat biroul complet. Am aruncat tot ce nu mai folosesc și mi-am notat în calendar 10 minute zilnic pentru întreținerea spațiului. 2. „Mă enervez repede.” Realitate: Mă enervez repede când simt că nu sunt ascultat. Nu e despre furie, e despre neputință. Nou adevăr: Pot să răspund fără să reacționez. Furia mea nu e un defect, e un semnal că am nevoie să fiu înțeles. Pas concret: În următoarea conversație tensionată, respir 3 secunde înainte de a răspunde. 3. „Sunt prea puțin.” Realitate: Nu am fost niciodată prea puțin. Doar am fost înconjurat de oameni care nu au știut să vadă multul din mine. Nou adevăr: Valoarea mea nu depinde de cine o recunoaște, ci de cine aleg eu să devin. Pas concret: Mi-am scris 3 lucruri la care mă pricep cu adevărat și le-am citit cu voce tare. 4. „Sunt diferit.” Realitate: Da, sunt diferit - dar asta e exact ce mă face valoros. Am încercat prea mult să mă potrivesc într-o lume care răsplătește conformismul. Nou adevăr: Nu mai vreau să mă potrivesc. Vreau să mă aliniez cu cine sunt. Pas concret: Mi-am notat 2 situații recente în care m-am cenzurat ca să plac și mi-am promis că vor fi ultimele. 5. „Nu am nicio șansă la un viitor mai bun.” Realitate: Am fost crescut să cred asta. Că un om ca mine nu ajunge departe. Dar adevărul e că nu mai sunt acolo. Nou adevăr: Viitorul nu e ceva ce am sau nu am. E ceva ce construiesc. Pas concret: Am scris planul clar care mă va face sa îmi îndeplinesc obiectivul meu principal din următoarele 90 de zile. Când am scris toate aceste etichete, am simțit că mă dezbrac de straturi de minciuni vechi. Nu am „descoperit” cine sunt, mi-am amintit. Identitatea nu se caută - se reconstruiește, cărămidă cu cărămidă, prin fiecare alegere care spune: „Asta sunt eu, cu adevărat.”

Frica mea dominantă a fost cea că am nevoie de motivație pentru a începe sau a continua. M-am concentrat mai mult pe ideea de a găsi motivația, decât de a practica disciplina. M-am lăsat influențată de mediul extern, de stări, de gânduri și minciuni care să mă readucă înapoi la spațiul meu de confort. Am amânat pentru “când mă voi simți mai bine”, “când voi avea mai mult timp sau bani”, ori am renunțat pentru că rezultatul “perfect” pe care îl visam nu apărea peste noapte și mă simțeam “greșită”, că “eu nu pot”, în loc să caut să văd ceea ce fac greșit. Am lăsat rușinea să mă domine, să îmi atac persoana, în loc să simt vină și să îndrept comportamentul. Dacă aș continua așa, în aceste minciuni, în fiecare lună voi mai pierde câte puțin din tot ce am reușit să construiesc, încet, până acum, și mă voi îndepărta, rapid, de identitatea mea reală, rămănând cu regretul, și întrebările “ce ar fi fost dacă”, și “cine este Emilia cu adevărat?” Noul meu adevăr este că pașii mici făcuți zilnic sunt mai mari decât orice pași așteptați să fie “perfecți” și că nu am nevoie de motivație, ci doar disciplina de a continua, și nu a amâna chiar și atunci când scuzele încearcă să își facă loc.

1. Nu e vina mea că am crescut într-o familie monoparentală. Chiar dacă nu e vina mea, de azi e treaba mea să nu las lipsa unuia dintre părinți să-mi definească maturitatea emoțională. Azi scriu o scrisoare în care îi mulțumesc părintelui care a rămas pentru tot ce a făcut și mă eliberez de ideea că mi-a lipsit ceva pentru totdeauna. S-a simțit eliberator. Am realizat că am trăit prea mult în comparații și că recunoștința vindecă mai mult decât analiza trecutului. 2. Nu e vina mea că nu am avut bani când eram mic și că nu am avut un start bun. Chiar dacă nu e vina mea, de azi e treaba mea să învăț cum funcționează banii și cum pot crea stabilitate fără vinovăție. Azi analizez ultimele 3 cheltuieli inutile și decid ce pot elimina pentru a-mi respecta mai mult resursele. M-am simțit inconfortabil, dar și puternic. Mi-am dat seama că am folosit lipsa de bani ca scuză, nu ca motivație. 3. Nu e vina mea că nimeni nu m-a învățat iubirea. Chiar dacă nu e vina mea, de azi e treaba mea să învăț iubirea conștientă și să o practic. Azi aleg o persoană apropiată căreia îi spun un adevăr frumos, sincer și vulnerabil, fără a aștepta nimic în schimb. Am simțit teamă, dar și pace. Am înțeles că iubirea e o alegere activă, nu o moștenire. 4. Nu e vina mea că sunt supraponderal. Chiar dacă nu e vina mea, de azi e treaba mea să-mi respect corpul și să-l ajut să mă susțină, nu să mă încurce. Azi îmi voi calcula caloriile si mă voi asigura că voi termina ziua într-un deficit caloric și voi face mai multă mișcare fără a folosi autosabotajul „oricum nu contează”. M-am simțit prezent. Am realizat că fiecare alegere mică e o dovadă că am control, chiar și atunci când pare că nu. Reține: Când spui „nu e vina mea”, îți oferi alinare. Când spui „e treaba mea”, îți redobândești puterea. Schimbarea începe exact când încetezi să cauți scuze și alegi să construiești.