Frica mea dominantă a fost cea că am nevoie de motivație pentru a începe sau a continua.
M-am concentrat mai mult pe ideea de a găsi motivația, decât de a practica disciplina.
M-am lăsat influențată de mediul extern, de stări, de gânduri și minciuni care să mă readucă înapoi la spațiul meu de confort.
Am amânat pentru “când mă voi simți mai bine”, “când voi avea mai mult timp sau bani”, ori am renunțat pentru că rezultatul “perfect” pe care îl visam nu apărea peste noapte și mă simțeam “greșită”, că “eu nu pot”, în loc să caut să văd ceea ce fac greșit. Am lăsat rușinea să mă domine, să îmi atac persoana, în loc să simt vină și să îndrept comportamentul.
Dacă aș continua așa, în aceste minciuni, în fiecare lună voi mai pierde câte puțin din tot ce am reușit să construiesc, încet, până acum, și mă voi îndepărta, rapid, de identitatea mea reală, rămănând cu regretul, și întrebările “ce ar fi fost dacă”, și “cine este Emilia cu adevărat?”
Noul meu adevăr este că pașii mici făcuți zilnic sunt mai mari decât orice pași așteptați să fie “perfecți” și că nu am nevoie de motivație, ci doar disciplina de a continua, și nu a amâna chiar și atunci când scuzele încearcă să își facă loc.