Bună, mă numesc Emilia Hrum, iar dacă aș fi avut o astfel de comunitate acum 5 ani, viața mea de acum ar fi fost o viață pe care aș fi trăit-o pentru mine, nu doar ca efect al fricii de a fi judecată, fricii de a fi respinsă. Nu m-aș fi complăcut într-o mentalitate de victimă, unde orice afecțiune este o “boală”, un “handicap”, o viață în care, în loc să caut iubirea și autenticitatea, pentru că “nu le meritam”, căutam compasiunea ca formă a iubirii. M-aș fi văzut ca parte a unei comunități lângă care drumul nu ar fi mai fi fost văzut cu frică. Nu m-aș fi limitat doar la dorințe și idealuri perfecte, pe care voiam să le ating “peste noapte”, nu m-aș fi lăsat căzută în eșec, dezamăgire, critică, învinovățire, pentru că aș fi avut alți oameni lângă care empatia nu se rezuma la validare, iar visurile nu erau prea mari. Nu m-aș fi oprit doar în a încerca, ci și în a continua. Nu m-aș fi lăsat condusă “de nu pot”, “nu e de mine”, “nu reușesc”. Așa a arătat viața mea până la 18 ani: o adolescentă ascunsă, neștiută, izolată, căreia contactul vizual îi era greu de realizat, o fată a cărei voce nu o auzeai, o fată ce nu a învățat să se exprime. Să își exprime gândurile și opiniile, să își impună nevoile și limitele. Care uitase visurile Emiliei cea încrezătoare, visătoare, de la 11 ani, acea Emilia care știa clar ce voia, știa să zică ce avea de zis, chiar de cele mai multe ori “superioară”. O Emilia care deja începea să își construiască un “ideal perfect”: voia să fie cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă, cea mai populară. Când adolescența și efectele ei s-au resimțit, la 13 ani, și a început să se vadă, și i se zisese indirect că e urâtă, atunci când a simțit respingere din partea “prietenei”, zicându-se că “nu are ce să vorbească cu ea, că e plictisitoare”, singurul lucru care îi rămăsese era “inteligența”. Iar atunci, când a avut primul eșec al ei școlar, în cadrul unui test, a început să se urască. Să se urască atât de tare, încât următoarea zi să se îmbolnăvească: autoimun.