User
Write something
Q&A is happening in 7 days
Povestea mea și ce caut aici
Salut, mă numesc Sebastian Hrum, am 21 de ani, iar dacă aș fi avut o astfel de comunitate acum 5 ani, poate că azi aș fi avut o viziune clară despre viitorul meu, poate aș fi reușit să formez relații de prietenie și nu aș fi stat tăcut în locul meu din frica de a fi judecat sau din simplul sentiment că niciodată nu aș reuși să mă integrez în grupul lor de prieteni. Toată viața mea până în prezent am fost un copil retras, care deși mai comunica cu colegii de clasă și pate chiar se înțelegea destul de bine cu câțiva dintre aceștia, el nu a reușit să ducă comunicarea și înafara orelor și să formeze relații permanente de prietenie. În lipsa acestor relații de prietenie a ales să stea închis adesea în propria cameră pierzând timpul anterior pe televizor și pe jocuri, iar în prezent înlocuind televizorul cu YouTube-ul. Când am ajuns la facultate am început să mă lovesc pe lângă aceleași probleme și de neputința de a învăța la unele materii care inevitabil a dus la o pierdere de motivație și acum la decizia de a pleca de la această facultate, acum aflându-mă la o răscruce de drumuri care necesită o importantă ieșire din zona de comfort. De la această comunitate îmi doresc: 1. Clritate în ceea ce îmi privește viitorul 2. Un mediu care să mă ajute în formarea de noi obiceiuri și care să nu mă lase să revin la acestea 3. Un mediu care să mă ajute să mă deschid și altor oameni
Povestea mea și ce caut aici
Bună, mă numesc Emilia Hrum, iar dacă aș fi avut o astfel de comunitate acum 5 ani, viața mea de acum ar fi fost o viață pe care aș fi trăit-o pentru mine, nu doar ca efect al fricii de a fi judecată, fricii de a fi respinsă. Nu m-aș fi complăcut într-o mentalitate de victimă, unde orice afecțiune este o “boală”, un “handicap”, o viață în care, în loc să caut iubirea și autenticitatea, pentru că “nu le meritam”, căutam compasiunea ca formă a iubirii. M-aș fi văzut ca parte a unei comunități lângă care drumul nu ar fi mai fi fost văzut cu frică. Nu m-aș fi limitat doar la dorințe și idealuri perfecte, pe care voiam să le ating “peste noapte”, nu m-aș fi lăsat căzută în eșec, dezamăgire, critică, învinovățire, pentru că aș fi avut alți oameni lângă care empatia nu se rezuma la validare, iar visurile nu erau prea mari. Nu m-aș fi oprit doar în a încerca, ci și în a continua. Nu m-aș fi lăsat condusă “de nu pot”, “nu e de mine”, “nu reușesc”. Așa a arătat viața mea până la 18 ani: o adolescentă ascunsă, neștiută, izolată, căreia contactul vizual îi era greu de realizat, o fată a cărei voce nu o auzeai, o fată ce nu a învățat să se exprime. Să își exprime gândurile și opiniile, să își impună nevoile și limitele. Care uitase visurile Emiliei cea încrezătoare, visătoare, de la 11 ani, acea Emilia care știa clar ce voia, știa să zică ce avea de zis, chiar de cele mai multe ori “superioară”. O Emilia care deja începea să își construiască un “ideal perfect”: voia să fie cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă, cea mai populară. Când adolescența și efectele ei s-au resimțit, la 13 ani, și a început să se vadă, și i se zisese indirect că e urâtă, atunci când a simțit respingere din partea “prietenei”, zicându-se că “nu are ce să vorbească cu ea, că e plictisitoare”, singurul lucru care îi rămăsese era “inteligența”. Iar atunci, când a avut primul eșec al ei școlar, în cadrul unui test, a început să se urască. Să se urască atât de tare, încât următoarea zi să se îmbolnăvească: autoimun.
2
0
Povestea mea și ce caut aici
Salut, sunt Ionuț Dogariu, fondatorul acestei comunități, am 25 de ani - și dacă aș fi avut o comunitate ca aceasta acum 5 ani, probabil aș fi câștigat ani întregi din viață. Fizic, am fost supraponderal mai mulți ani decât am trăit. Corpul meu era reflexia fidelă a unui stil de viață complet haotic și nesănătos. Mâncarea era alinarea mea principală - gura care îmi oferea „fericire” rapidă, doza zilnică de dopamină. Nu aveam control, nici claritate. Trăiam într-un cerc vicios în care plăcerea imediată era soluția pentru orice durere sau gol interior. Mental eram… prizonier. Crescusem într-un mediu în care ideea de „viață mai bună” părea rezervată exclusiv celor bogați. Dar bogații, în povestea pe care o auzeam zilnic, erau „cei care și-au vândut sufletul pentru bani” sau „au furat”. De dimineață până seara, auzeam doar temeri, plângeri și neputință. Nimeni nu vorbea despre dezvoltare, despre posibilități, despre construirii unei vieți mai bune. Munceam mult, dar muncă grea, necalificată, fără perspectivă. Nu investeam nimic în mine. Eram înconjurat de un anturaj în care „viața perfectă” însemna alcool, party și o glorie de weekend (care uneori era în fiecare seară). Asta era „viziunea” noastră. Social, anturajul meu era toxic pentru viitorul meu - dar atunci era tot ce aveam. Familia nu oferea un model mai bun; mesajul era același: „alții pot, noi nu”. Mentalitatea de victimă era norma. O viață mai bună părea un basm rezervat celor care s-au născut cu noroc. Dacă aș fi avut o comunitate ca aceasta atunci - una cu oameni serioși, cu valori clare, cu o cultură a disciplinei, nu a scuzelor - sunt convins că mi-aș fi accelerat progresul cu ani lumină. N-aș mai fi pierdut atâta energie în cercuri fără sens. N-aș mai fi dus lupte singur. N-aș mai fi crezut atâta timp că „nu se poate”. Astăzi, după ani de evoluție personală, pot spune că disciplina mi-a schimbat radical viața. Am slăbit peste 30 kg. Mi-am construit identitatea pas cu pas. Mi-am schimbat mediul, relația cu mâncarea, relația cu banii, mentalitatea și viziunea despre ce este posibil în viață. Iar cel mai valoros lucru este că nu mai gândesc ca victima de atunci.
1
0
1-3 of 3
Societatea Disciplinei
skool.com/societatea-disciplinei
Fapte, nu Scuze.
Dovezi, nu Povești.
Leaderboard (30-day)
Powered by