3d (edited) • Prezentări
Povestea mea și ce caut aici
Bună, mă numesc Emilia Hrum, iar dacă aș fi avut o astfel de comunitate acum 5 ani, viața mea de acum ar fi fost o viață pe care aș fi trăit-o pentru mine, nu doar ca efect al fricii de a fi judecată, fricii de a fi respinsă. Nu m-aș fi complăcut într-o mentalitate de victimă, unde orice afecțiune este o “boală”, un “handicap”, o viață în care, în loc să caut iubirea și autenticitatea, pentru că “nu le meritam”, căutam compasiunea ca formă a iubirii. M-aș fi văzut ca parte a unei comunități lângă care drumul nu ar fi mai fi fost văzut cu frică. Nu m-aș fi limitat doar la dorințe și idealuri perfecte, pe care voiam să le ating “peste noapte”, nu m-aș fi lăsat căzută în eșec, dezamăgire, critică, învinovățire, pentru că aș fi avut alți oameni lângă care empatia nu se rezuma la validare, iar visurile nu erau prea mari. Nu m-aș fi oprit doar în a încerca, ci și în a continua. Nu m-aș fi lăsat condusă “de nu pot”, “nu e de mine”, “nu reușesc”.
Așa a arătat viața mea până la 18 ani: o adolescentă ascunsă, neștiută, izolată, căreia contactul vizual îi era greu de realizat, o fată a cărei voce nu o auzeai, o fată ce nu a învățat să se exprime. Să își exprime gândurile și opiniile, să își impună nevoile și limitele. Care uitase visurile Emiliei cea încrezătoare, visătoare, de la 11 ani, acea Emilia care știa clar ce voia, știa să zică ce avea de zis, chiar de cele mai multe ori “superioară”. O Emilia care deja începea să își construiască un “ideal perfect”: voia să fie cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă, cea mai populară.
Când adolescența și efectele ei s-au resimțit, la 13 ani, și a început să se vadă, și i se zisese indirect că e urâtă, atunci când a simțit respingere din partea “prietenei”, zicându-se că “nu are ce să vorbească cu ea, că e plictisitoare”, singurul lucru care îi rămăsese era “inteligența”. Iar atunci, când a avut primul eșec al ei școlar, în cadrul unui test, a început să se urască. Să se urască atât de tare, încât următoarea zi să se îmbolnăvească: autoimun.
De atunci, totul a început să se schimbe: familia să se poarte cu ea ca și cu acel copil bolnav. Copil care a stat luni, săptămâni prin spitale, ceea ce a făcut ca profesorii și colegii să îi ofere o altă atenție. Și așa, treptat, Emilia care își pierduse identitatea prin acele “eșecuri” căpătase o altă identitate. Una venită ca o “condamnare” în ochii ei. Și s-a complăcut, a acceptat.
Asta până când, cu fiecare tratament, simțeam că urăsc din ce în ce mai tare boala, nu mai suportam ideea de “condamnare”, voiam să ies, să îmi deblochez visurile înapoi. Am vrut să îmi ies din zona de confort, să fac pași spre mine. Am făcut un mic pas, o decizie a mea, una din puținele decizii pe care le luasem în ultimii ani până atunci: să mă apuc de sală, să îmi îmbunătățesc aspectul. Am făcut aproape un an de zile în care am reușit să fac constant. Unde antrenoarea m-a ajutat să văd lucrurile mai pozitiv, să capăt puțin mai multă încredere în mine. Să devin cu un 2% din Emilia pe care o pierdusem demult, dar la care și renunțasem, în același timp, prin a-i arunca visul de a deveni “doctor” la gunoi, pentru că nu “era de ea”. Un vis de a ajuta oameni. Așa am urmat altă cale, o altă facultate.
Am plecat la facultate cu scopul de a începe altfel. Am vrut, în primul rând, acceptare. Am încercat să ascund deoparte identitatea mea bolnavă și “diferită”. Nu am vrut să fiu văzută așa, o victimă. Nu mai voiam compasiune, dar doream iubire, deși încă nu consideram că o merit. Nu o căutam, îmi era frică să o caut, dar apăruse din senin, brusc. Dar s-a terminat tot la fel de rapid, pentru că Emilia nu putea să creadă că poate fi iubită pentru ce este ea și nu a făcut pași. După, au urmat ani în care s-a trezit într-o relație care i-a oferit validare și încredere, pentru care a trebuit să plătească niște costuri, costuri care i-au devenit lecții. Nu știa ce vrea încă, dar învățase să pună limite și să știe ce nu vrea. Și un lucru de care era sigură că nu va accepta era o relație care să o facă să tragă înspre identitatea ei de victimă, o relație care nu îi va arăta drumul. Nu voia salvare, căci ura să se simtă mică. Voia să simtă putere și încredere, nu slăbiciune, ci căuta o persoană ce vrea să fie pe același drum cu ea.
A făcut alegeri, decizii, a făcut pași spre a reuși profesional. S-a înscris singură în lucruri pe care Emilia de la 16 ani nici nu s-ar fi gândit că ar fi putut să le facă. Să vrea să plece singură în țări străine. A făcut eforturi să devină cea mai bună și a reușit. Scopul ei devenise doar acesta: de a termina facultatea și de a găsi un job bun.
Dar încă nu eram cine voiam să fiu. Voiam să fiu puternică, să transmit curaj și energie, să fiu un om care ajută, un om bun, dar încrezător.
Dar știam ce îmi lipsește: încrederea că pot reuși.
Am aplicat și m-am înscris într-o activitate de fundraising, unde mi-am deblocat o parte a mea pe care nu o mai știusem. Nu știam că pot fi atât de deschisă, să fiu acea persoană care nu doar că era, dar și transmitea. Simțeam încredere în mine, libertate, pasiune pentru un scop bun, oameni pozitivi lângă mine. Era ceva ce MIE îmi plăcea, încât nu îmi mai păsa de catalogarea oamenilor, de părerea părinților. Mă simțeam pentru prima dată după mult timp EU.
Un “eu” pe care am început să îl rătăcesc înainte de a-l găsi complet.
Am găsit, după, acel “job bun”: un job care implică oameni, să discut cu ei, dar nu simt că ajut. Începutul în vânzări rupea ceva din mine. Simțeam că “manipulez”, nu că ajut într-un fel oamenii. Un spațiu închis în care simțeam că îmi pierdusem libertatea. Un mediu plin de negativism. L-am simțit ca pe un sacrificiu pe care trebuie să îl fac, să nu închei înainte de a-i oferi o șansă până la capăt, să îl văd doar ca pe o cale de a prinde experiență.
Am căutat alte obiective, dar pentru care m-am sabotat.
Am ajuns să mă simt, înapoi, un haos, aflându-mă între două identități: identitatea “perfectă” și cea care tinde să cadă în “neputință”.
Acum doresc să caut acel drum de mijloc, fără “dar” sau “poate”, fără scuze, fără frici, fără trecut sau viitor idealizat. Și pentru asta sunt aici, acum. Doresc să nu mai pendulez, să nu mă mai sabotez, să nu mai cad în neputință. Să nu mă mai mint. Vreau să deblochez versiunea unei Emilia mai autentice, încrezătoare, curajoase, empatice, o Emilia care ar fi transmis putere, a cărei voce se face auzită, o Emilia care vede și ascultă și acționează în a face bine, o voce liberă, care nu mai cere scuze și spune “nu” când simte.
Am început să fac pași și doresc să mi-i mențin în continuare:
– să mă simt bine în pielea mea, să arăt așa cum aș dori, să îmi îmbunătățesc postura;
– să mă exprim din ce în ce mai liber, să îmi eliberez gândurile.
Uneori, pentru a reuși, avem nevoie să vedem că nu suntem singuri pe acest drum, într-o lume unde se vinde perfecțiunea și empatia se traduce prin validare. Iar chiar cred că acest loc este locul unde voi învăța cum să las în spate trecutul și să deblochez prezentul. Să reușesc să îmi las obstacolele în spate: frica de respingere, de a nu fi suficientă, nevoia de validare, people pleasing.
Prin această comunitate doresc să am parte de acel mediu care să nu mă lase să mă reîntorc în “neputință”, să fiu consecventă în progres alături de oameni disciplinați, onești și dedicați.
2
2 comments
Povestea mea și ce caut aici
skool.com/societatea-disciplinei
Fapte, nu Scuze.
Dovezi, nu Povești.
Leaderboard (30-day)
1
+11
2
+8
Powered by