E vineri dimineață. Stau cu cafeaua în mână, fără grabă. Fără planuri pentru câteva ore. Și, pentru prima dată după mult timp, nu simt nevoia să umplu spațiul cu ceva. Poate că asta e semnul. Mă gândesc la cum, mult timp, am crezut că drumul meu trebuie să fie despre iubire. Despre a construi cu cineva. Despre a ajunge undeva împreună. Despre a fi aleasă, ținută, văzută. Și poate că uneori a fost. Dar nu acum. Poate că, acum, drumul meu este despre a fi singură fără să fie gol. Despre a mă trezi în mijlocul patului și a nu simți lipsa cuiva ca pe o rană. Despre a descoperi liniștea din spațiile neocupate. Despre a învăța să mă întind în propria viață, fără să cer permisiune. Poate că această perioadă nu mă pregătește pentru „celălalt”. Poate mă pregătește pentru mine. Pentru a vedea dacă pot avea grijă de mine fără martori. Dacă pot avea încredere în femeia care am devenit. Dacă pot fi propriul meu loc sigur, indiferent ce vine. Uneori, mă gândesc că nu e vorba despre a începe ceva nou. Ci despre a repara relația cu inima mea. Despre a o apăra, nu a o oferi oricui. Despre a nu mai confunda vulnerabilitatea cu disponibilitatea de a fi rănită. Poate că acum învăț să-mi protejez blândețea. Să nu o mai dau pe bucăți. Să nu o mai explic. Să nu o mai negociez. Și poate că, tocmai pentru că nu mai caut iubirea, învăț ce înseamnă speranța. Speranța că viața poate fi frumoasă chiar și fără o poveste mare. Că bucuria poate fi simplă. Că pot exista locuri care îmi ating oasele, cântece care sunt doar ale mele, oameni care mă iubesc fără să vrea să mă schimbe. Mă gândesc la Spania. La lumină. La străzi strazi albe. La mare care nu cere nimic. La ideea de a trăi într-un loc care nu mă grăbește. Și simt, calm, că poate drumul meu nu e despre iubire acum. Poate e despre a deveni acasă pentru mine. Poate e despre a nu mă mai grăbi. Despre a nu mai cere altcuiva să repare ce pot învăța să țin singură. Despre a fi mai blândă cu sufletul meu decât am fost vreodată. 🪶 Întrebări pentru reflecție: